Poftă bună! ..... la 10 luni

A privi un copilaș, ajuns la 10 luni de când a văzut lumina Soarelui, cum ia masa de prânz, poate fi un adevărat spectacol. Așezat în scăunelul lui special, cu măsuță dinainte, exact potrivită pe măsura-i, o petrece cu privirea pe mama lui, curios tare, cum îi pregătește păpicul. Nu prea mai are răbdare omulețul. Mirosul de legume fierte și mișcările grăbite ale mamei, pe care parcă le cunoaște de ceva vreme, îl anunță că pentru el se pregătește ceva. Foamea și-a făcut deja apariția. Omulețul nu poate încă vorbi, a trecut doar de ”bubu” (bunica) și ”tata”, dar știe cum să se facă auzit. Nerăbdarea lui se dezlănțuie spectaculos în momentul în care mama lui se apropie de el cu castronașul plin. Cu mânuțele ridicate, desenează în aer tot felul de figuri geometrice neregulate ca și când este în foarte mare întârziere. Sub măsuță piciorușele nu au o soartă mai bună. Bucuria momentului i se citește pe chip. Este într-o permanentă stare de agitație, parcă urmează să înceapă o bătălie pe care o așteaptă demult, dar dacă se oprește o clipă ar putea să nu-și mai atingă țelul: să câștige. Prima îmbucătură te-ai gândi că-i mai potolește din avânt, pentru că îi dă oarecum certitudinea că mai urmează oricum și altele. Nici vorbă! Toată ființa lui este dovada vie că bătălia este abia la început, iar el o ia foarte în serios. Cum doar trei dințișori și-au făcut apariția în lumea lui, mâncarea trebuie să-i fie foarte bine mărunțită. De aceea repeziciunea cu care dispare îmbucătura după ce a ajuns în gurița lui, fără să uite însă să o savureze, este uimitoare. Nici nu înghite bine că-și și întinde mânuțele spre mama lui ca să mai primească o nouă îmbucătură. Din când în când se oprește ca să privească în jur. Atunci toți cei prezenți trebuie să-i arate că luptă și ei în bătălie. Îi arată că și ei mestecă, înghit, ba mai sunt și încântați de gustul mâncării. Cu asemenea confirmare omulețul se reapucă să lupte singur. Și tot luptând așa, castronașul începe să se golească. Dacă la început omulețul abia își mai lăsa timp să respire între îmbucături, cu cât masa se apropie de final gurița începe să se deschidă doar pe jumătate. Când consideră el că deja a luptat suficient, bătălia culminează cu arma secretă: își pune singur în guriță suzeta de pe masă. Mesajul este clar! Masa este gata!

Deși pe toată durata mesei babețica îi este prietenă bună, asta nu înseamnă că hainele omulețului nu poartă dovada ingredientelor colorate din castronaș. Mama, grijulie, îl învață pe omuleț să folosească șervețelul. El nu-i poate încă mulțumi mamei pentru masă prin cuvinte. E prea mic. Asta nu înseamnă că nu-i mulțumește în felul lui: cu pupici mulți pe obrazul ei. Ca să fie sigur că mama lui nu se îndepărtează până ce el, omulețul, nu i-a mulțumit suficient, o prinde de păr cu mânuțele și o trage spre el. La finalul mesei, toată lumea prezentă e musai să aplaude, în semn de prețuire pentru lupta dusă. Că doar o asemenea biruință trebuie răsplătită. Și pentru că el știe cel mai bine cât efort a depus ca să câștige lupta dusă, începe să se aplaude și el vesel. Dacă până la finalul mesei stătea fălos în scăunelul lui cu măsuță, ca un conducător al unei mari oști, după ce mâncarea a fost biruită, el nu mai vede rostul să rămână locului și își întinde mânuțele ca să fie luat în brațe. Să îndrăznească cineva să i se opună! :)