Înger alb cu chip de om

A străbătut cândva al Universului întins necunoscut

Pe astă lume ca să vie. Cu chip de om este-nzestrat,

Între culorile curcubeului și a lumii patimă a crescut,

Azi harul prețuirii vieții în dalb veșmânt l-a îmbrăcat.

Modestă-i haina, duios e-n vorbă și blând în privire,

Dincolo de cuvinte-nțelege chiar ce greu e de-nțeles.

Pe umerii lui apasă, ca o grea povară, a lumii simțire,

Străjer la granița dintre ființă și neființă să fie a ales.

Cu a minții certă iscusință și a mâinilor lui pricepere

Întunericul pustiu în nădejde și lumină vie-l preface.

Vieții îi redă adesea chiar și pe cei fără de-ncredere,

Multe știe și-ar avea de spus, în fața lumii însă tace.

Nu poate să mintă când adevăru-i crunt de dureros,

După gravitatea afecţiunii a-nvățat să-mpartă lumea,

Menirea-i zilnică-i să te știe la trup și minte sănătos,

Năzuind să-ți dea vești bune și de sine ajunge a uita.

Creionată-i este soarta s-audă de la a ființei suferință

Până la al nou-născutului scâncet, pricină de fericire.

Când tot ce-i viu în lume pieirii e supus, e cu putință,

Peren el să rămână prin toți cei eliberați spre viețuire?

(de Monica Lia Hărmănescu, 16 Noiembrie 2016, Timișoara)