Tehnici avansate de convins adulții ale unui ștrengar cu aproape 2 ani vechime de viață și cam 20 de

Ce poate să-i aducă fericire unui ștrengar care mai are un strop și ajunge la 2 ani vechime de viață? Uneori chiar și ”Lego meu!”. Cine se putea gândi oare că micul ștrengar va face o pasiune fulminantă pentru un asemenea joc, pe care-l va folosi cu multă dibăcie să-i organizeze pe adulții casei, ba chiar și pe musafiri, să dobândească în mod intensiv aptitudini în construcțiile Lego? Cum cine? Nimeni! Cum a apărut ”Lego meu!” în istoria recentă a familiei lui prichindel? Păi ”așa” și cu ”așu” (nașa și nașul) au fost inspirați și i-au scris lui ”Poșu” (Moș Crăciun) în numele ștrengarului. Respectând o logică mai greu de priceput în lumea adulților, deși în limbajul micuțului mama este "mami-puiu’ meu", pisica face "mau-mau", vaca zice "mu-mu", Moș Crăciun este "Poșu".

Apariția ”Poș”-ului în viața ștrengarului în seara Crăciunului, într-un grup de copii cam de aceeași vârstă cu el, a rămas memorabilă. Înainte de marele eveniment, adulții casei au regizat, după cum i-a permis fiecăruia imaginația, tot felul de scenarii lacrimogene cu "Poșu" și prichindel, avându-l distribuit pe micuț în rolul principal de plângăcios. Era pentru prima oară când ștrengarul îl întâlnea pe "Poșu". Scenariile ivite în mintea adulților nu au ajuns însă ecranizări reale. Ștrengarul a fost tare voinicel! De cum l-a văzut pe ”Poșu”, nu și-a mai putut lua privirea de la el. A fost dragoste la prima vedere. L-a studiat din toate unghiurile. Când a început "Poșu" să sune din clopoțel, prichindelul a tresărit deodată, în ochi i-a apărut o lumină vie și a știut imediat ce are de făcut. S-a dus direct la "Poșu". Cum de ce? Ca să-i ia clopoțelul. I l-a dat pe loc, ca n-a avut încotro! Și astfel micul ștrengar a devenit oficial ajutorul lui "Poșu", i-a asigurat coloana sonoră întreaga seară. Și n-a stat defel!

Mare bucurie a mai fost, amestecată cu o curiozitate specifică vârstei, când a venit rândul prichindelului să stea în brațe la "Poșu". L-a informat degrabă că are "doi" ani, i-a arătat inclusiv pe degete, că să n-aibă dubii "Poșu", ba chiar a numărat cu el până la "cici" și i-a spus și cum îl cheamă. Abia s-a lăsat convins să plece de la "Poșu". Strădania i-a fost răsplătită cu un Lego, care imediat a devenit ”Lego meu!”. După ce familia a ajuns acasă, s-a putut constata cât de inspirați au fost "așa" și cu "așu" să-i ceară lui "Poșu" un asemenea cadou. Ștrengarul și "tati" s-au apucat imediat de treabă. Au lucrat tare mult, ca doi adevărați coechipieri, să construiască "Lego meu!". Abia termina "tati" de așezat piesele una peste alta, ca-n desenul de pe cutie, sub atenta supraveghere și în uralele de uimire ale micuțului, că intervenea prichindelul imediat să dărâme tot ce s-a construit, asigurând astfel o continuitate sigură a muncii. Nu rămânea piesă pe piesă. Și apoi iar o luau de la capăt. Și tot așa, până când "tati" a început să dea semne de oboseală.

De atunci și până în zilele noastre, oricine-i trece pragul casei, e luat imediat de mână de micul ștrengar, condus ospitalier la locul lui de joacă și zorit să construiască ”Lego meu!” în echipă cu el, după aceeași metodă. Urmărește atent fiecare mișcare a coechipierului, îl laudă în stil propriu, cu ”waaaaw!”, ori de câte ori construiește ceva după indicațiile lui, la final îi spune și ”Babo!” (Bravo!) aplaudându-l, apoi îl încurajează s-o ia de la capăt, după ce se ocupă personal de dărâmarea totală a construcției, ca un diriginte de șantier autorizat care refuză recepția unei lucrări neconforme până nu respectă caracteristicile cerute. Nu e chip să fie refuzat! Și construitul de reia. Cum până când? Până obosește adultul.

Să îndrăznească cineva să spună că micul ștrengar, deși aflat în perioada copilăriei timpurii a primilor doi ani din viața lui, nu se pricepe să-i organizeze după pofta inimii lui, pe adulții casei! Poftiți la ”Lego meu!”. Poftiți de vă amintiți de lumea frumoasă a copilăriei!