Pictorul Nicolae Grigorescu - „sunt fecior de țăran și mă mândresc cu asta"

Inegalabilul pictor cu suflet românesc Nicolae Grigorescu s-a născut în luna mai a anului 1838 în județul Dâmbovița, sat Pitaru. Rămas încă de mic copil fără tată, s-a mutat împreună cu mama lui Ruxanda și cu ceilalți frățiori în mahalaua cărămidarilor a capitalei. Despre mama domniei sale, marele pictor povestea adesea cu mult respect şi nostalgie: „cu acul ne-a crescut biata mama”; „s-a trudit sărăcuța de ea și a-nvățat singură să citească și să scrie ca să ne poată-nvăța și pe noi puțină carte”.

După o ucenicie de doi ani în casa unui făuritor de icoane, copil fiind încă, a început să-şi vândă icoanele „la obor” alături de alţi negustori, după cum povestea chiar pictorul: „îmi așterneam hăinuța jos, îmi întindeam marfa pe ea și-mi așteptam mușterii, ca orice negustor”. A reușit astfel să-i ducă mamei sale primii bănuți câștigați din truda muncii lui. Lacrimile din ochii mamei şi chipul ei duios de atunci nu le-a uitat pictorul niciodată.

Amprenta măiestriei creației lui unice a rămas peste vremuri şi în chipul icoanelor pe care le-a pictat în mănăstiri (Agapia, Căldărușani, Zamfira, etc.). Cu o fire retrasă și melancolică, a fost considerat de către criticul de artă Ionel Jianu ca fiind primul exponent al picturii românești începând cu care se poate vorbi de „o pictură cu adevărat de artă națională”. Sufletul țăranului român l-a narat în diferite ipostaze (la vatră, muncind la câmp, întorcându-se ostenit acasă, păzindu-și animalele la păscut, etc) prin culori izvorâte tocmai din autenticitatea românească a pictorului. A reușit să tălmăcească și să simtă frământările țăranului cum nu mulți au reușit de-a lungul veacurilor. Adept fără putință de tăgadă al crezului că „toate tuburile din lume nu-ți dau albastrul unei flori de inișor dacă nu-l ai în suflet” (pictorul Nicolae Grigorescu), marele maestru al culorilor sufletului țăranului român și al peisajului sătesc, le-a redat așa cum sunt, reușind să le pătrundă pe de-a-ntregul înțelesul și frumosul.

Nu s-a limitat însă la ceea ce i-a oferit pentru arta creației spațiul românesc. A traversat cu mult curaj granițele sufletului și peisajului câmpenesc românesc. A ajuns astfel să treacă de la Ciobănaș cu oile, Car cu patru boi, Plug la arat, Țărancă în fața vetrei, Ciobănaș, la a pătrunde tainele peisajului și zbuciumul sufletului țărănesc francez, în mijlocul tinerilor pictori de la Barbizon, în pădurea de la Fontainebleau, unde impresionismul era arta de casă (1861 - 1869). S-a regăsit sufletește în acest mediu și mod de lucru, în care redarea realismului momentului era ridicat la rang de prioritate, încălcând barierele convenționalismului.

Întors în țară, a trăit o perioadă cu o puternică încărcătură emoțională, participând activ pe câmpul de luptă la Războiul pentru independentă din 1877 în calitate de “reporter cu penel”, la recomandarea șefului serviciului medical de atunci al trupelor române, Carol Davila, pentru a reda "în viu" pe pânză evenimentele. Realismul idilic al cadrului natural românesc sau din pădurea de la Fontainebleau s-a transformat astfel în realismul tragic al luptelor de pe front. Experiențele trăite pe câmpul de luptă l-au făcut pe marele pictor Nicolae Grigorescu să afirme că “numai în război am fost silit să ies din hotarele firii mele”. Scriitorul Barbu Delavrancea a descris în mod obiectiv modul în care marele pictor a reușit să redea în pictura sa luptele duse pe front: “a pictat războiul văzut cu ochii ostașului, iar nu cu ai șefilor”.

Deși a avut parte de recunoașterea valorii lucrărilor sale în străinătate, supărat fiind pe unii dintre compatrioții lui care i-au întors spatele de prea multe ori, a ales totuși să părăsească lumea, pe care a pictat-o ani la rând, în tara lui natală. S-a întâmplat în vara anului 1907, învins fiind de o boală a ochilor, care i-a stins în ultimii ani privirea sa pătrunzătoare cu care a sfredelit instantaneu trăsăturile chipului țărănesc sau elementele cadrului natural sătesc, atât de dragi lui, imortalizându-le pe pânză pentru a le asigura eternitatea în veacurile ce vor veni.

(postat de autoare pe Fb Monica Hărmănescu, Timișoara, în data de 15 Martie 2015)