Diploma de absolvire din învăţământul universitar românesc – necesitate sau moft?

În orice ţară civilizată a zilelor noastre, bazată pe o scară de ierarhizare sănătoasă a valorilor, educaţia ar trebui să fie o carte de vizită pentru tânărul beneficiar. Accesul la învăţământul universitar ar trebui să reprezinte până la urmă garanţia că poţi avea şansa de a accede mai uşor la un mod de viaţă asigurat de o salarizare superioară ca urmare a activităţii pe care o desfăşori în calitate de absolvent competent cu diplomă universitară.

În România vremurilor noastre, în conformitate cu Legea educaţiei naţionale nr. 1 din 2011 încă în vigoare, accesul la învăţământul universitar se bazează pe principiul egalităţii de şanse, ierarhizarea făcându-se în cele mai multe cazuri doar pe baza notei obţinute la Bacalaureat şi eventual a mediilor obţinute pe parcursul celor patru ani de liceu. În foarte puţine cazuri universităţile mai organizează examen de admitere cu probe specifice pentru a verifica cunoştinţele pe care le au candidaţii în domeniul în care urmează să studieze, ceea ce duce adeseori la o selecţie neobiectivă, deoarece doar o mică parte dintre studenţii care vin din alte domenii de studiu pot recupera, în funcţie de înclinaţiile native sau de interesul pentru noul domeniu ales, însă există un risc major în cazul multora să studieze un nou domeniu în care nu-şi vor desfăşura niciodată activitatea la finalizarea perioadei de pregătire (3, 4, 5, sau chiar 6 ani). Tânărul aflat însă la început de drum şi-a cheltuit banii pe care societatea i-a pus la dispoziţia lui pentru a-l ajuta în formare profesională, fără să-i şi folosească în viitoarea carieră, ocupând un loc în care altcineva ar fi putut face poate performanţă, în timp ce el ar fi putut excela studiind ceea ce-l pasiona. La ce îi foloseşte tânărului absolvent universitar şi societăţii faptul că a obţinut o diplomă demnă de pus în ramă, în timp ce el este nevoit să o pornească de multe ori ca necalificat în viaţa profesională se pare că nu interesează pe nimeni, că doar e vorba de cheltuirea banului public?

Unii ar putea considera că o astfel de organizare este benefică pentru societate, pentru că, nu-i aşa, tinerii, într-un număr cât mai mare, sunt implicaţi în activităţi de studiu considerate de nivel universitar, iar cadrele didactice primesc o salarizare cu atât mai mică, cu cât numărul celor care sunt formatori de competenţe devine din ce în ce mai mare. Se uită însă că în societate unii tineri au înclinaţii mai mult practice decât în acumularea unor noțiuni teoretice şi că aceştia mai degrabă s-ar orienta către o meserie pe care o pot învăța într-un timp mai scurt. Aceată oportunitate însă le-a fost mult diminuată datorită unui număr tot mai mic de şcoli profesionale. Cursurile de specializare/formare profesională acreditate au început să câştige din ce în ce mai mult teren, însă sunt încă insuficiente.

Cum resursa umană calificată în general a emigrat în ultimii ani spre ţări străine pentru a putea să trăiască la un nivel salarial al clasei de mijloc, eliberându-se de ierarhizarea românească nedreaptă (foarte bogaţi prin metode ilicite, săraci şi foarte săraci), se simte o nevoie cronică de alţi tineri cu meserii care să-i înlocuiască. Din păcate însă corelaţia între cerinţele pieţei muncii din România şi oferta educaţională este încă la nivel teoretic discutată, prea puţin aplicată de universităţi prin tematica disciplinele programelor de studiu puse la dispoziţia candidaţilor. Rămâne încă pertinentă întrebarea: diploma de absolvire din învăţământul universitar românesc – necesitate sau moft?